De la un timp ador linistea si in special cand vine impreuna cu zmeura sau scortisoara. E atat de confortanta, mereu calduroasa, niciodata luminoasa. O gasesc numai in locuri intunecate,prafuite si desigur am invatat ca,exact ca si dragostea,difera. Am descoprit linistea de la finele unei melodii triste, linistea zapezii,linistea serii si, probabil,cea mai importanta si greu se gasit: linistea interioara. Acel sentiment de implinire si caldura care te invaluie mereu si te face sa intelegi ca e destul pentru toti si ca exista perfectiune in absolut orice.
Momentan, am uitat tot ceea ce am fost invatata. Am uitat fericirea ce o traiam pe cand invatam,pe cand eram iluminata, dar mai ales am uitat cum arata lumina sufletului numita iubire. Sunt rece ca o stanca, am cazut in pacatul razbunarii, in dorinte lumesti si in mijlocul raului. In lupta cu viata, cautand cunoasterea absoluta, dragostea fara margini, mi-am uitat adevarata mea natura si m am intors cu spatele de la modelul cel visam sa devin. Linistea din interiorul meu s - a spart in mii de bucati taioase care ma dor la orice amintire. Incercand sa le adun, ma tai, iar sangele curs imi invineteste inima prin ranile inca deschise.Doar pe cateva le-am pus la loc - prin poezie, muzica si mai ales prin fotografiile trecutului,care spre deosebire de mine au ramas la fel. Ma straduiesc din rasputeri sa devin ceea ce am fost dar inima mea numai traieste aceleasi sentimente,dar mintea imi spune ca inca nu e prea tarziu.
Ies pe strazile pustii,in zapada intinsa precum un covor inocent pe pamantul urgiilor,inca neatins de urmele lasate de oameni. Parca straluceste in lumina lunii si linistea stelelor. Tu, diavol al vietii mele ai distrus o incenta alba, un violoncel vechi si linistea sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu