In salonul sinistru ma uit in gol si imi vin in minte numai intrebari fara raspuns:”De ce el?” , “De ce asa?” , “De ce trebuie sa moara?” , “Cu ce am gresit cu totii de primim asa o lovitura…”Am incetatde mult sa cred si sa ma rog unui Dumnezeu nepasator .
In cabinetul doctorei incerc sa fiu tare s-o sustin pe cumnata mea.
Se aude in surdina o muzica simfonica joasa,trista si as vrea sa mi fac tupeu sa i spun doctorei ca muzica ei ma baga in depresie si k daca ar ptea s-o opreasca cat imi explica cu graficile evolutia bolii…de cand se fac grafice pe calculator pt a “desena” stadiul unei boli? De ce nu opreste muzica asa de trista?...”Sa vedem daca supravietuiete astea 6 luni,nu pot sa va dau un verdict clar…e in ultima faza a…” Cumnata mea intreaba disperata”Vreti sa ziceti k el e in ultimul stadiu si ca nu se mai poate face nimic?!”Inebunesc si simt cum toata lumea se prabuseste in fata mea.o durere in piept imi taie respiratia,mintea mi se intesoseaza iar ochii-mi pufnesc in plans. Mimez o imbratisare catre Andrada careia i se face rau.
Ies pe holul spitalului,o aud pe Andra cum spune ca ea crede in miracole si in Dumnezeu iar eu pic pe holul spitalului,tarndu-ma pe jos injurand si blesteman toti zeii.Ma tavalesc de durere,un spital intreg martor.
Trebuia sa ma calmez,sa mi revin si sa termin cu plansul pentru ca Luci nu ma poate vedea asa.Trebuie sa fiu fericita,sa-i dau sperante si mai ales sa l mint in leatura cu vindecarea lui.Dar de unde sperante?
Nu l-am mai parasit nicio clipa cat a mai trait.
Revin cu mintea si sufletul in salon,incerc sa las la o parte amintirea de acum cateva zile. Chiar daca eram constienta atunci, nu credeam ca va fi atat de dureros.
Vrea sa se intoarca pe partea cealalta dar nu mai are puteri.Incearca sa se sprijine in picioare da`nici acestea nu l mai asculta. Incerc sa l ridic eu, ca sa l ajut, sunt constienta ca a amortit, dar nu am puterea necesara,iar el ramane in aceiasi pozitie neconfortabila.Se uita la mine cu ochii lui verzi-albastrui, rugatori, iar eu inebunesc vazand ca nu-l pot ajuta. Ii dau lacrimile, iar eu ma topesc de durere.Reusesc totusi sa-l intorc cu fata la perete si sa ii sterg lacrimile. Il iau in brate ,dar numai am putere sa il strang…Il intreb”Ma iubesti nenny?” , iar el deschide ochii tremuratori si-mi zice”Da”. A fost ultimul sau “da”. Si totodata printre ultimile sale cuvinte.
Imi spune ca numai poate si ii raspund printre lacrimi ca il cred. Nu mai am putere sa l mint sa i spun ca totul va fi bine. Pot sa mor eu in locul lui?
Toata ziua a fost o lupta cu lipsa de puteri pentru a se misca, incercand sa-l ajut sa si mute pozitia, dar in zadar. Tot ce pot sa fac e sa-l tin in brate si sa plang.
Sunt multumita ca am stat cu el in acea zi, in ultima lui zi.
“Inmormantare”-cuvantul acesta l-a repetat de mii de ori in ultimile zile si aici s-a ajuns. Cred ca simtea ca va murii.
E atat te frumos; chiar daca e in cosciug. E fratele meu!
Oamenii fac din imormantare un ritual atat de urat. De ce trebuie ca parintii indurerati sa tina dcoliva in mana cantand " Vesnica pomenire" si dupa aceea sa manance din ea?! De ce nevasta lui trebuie sa treaca prin aceste clipe, sa auda cum preotul striga”iarta-l Doamne pe George Lucian”?
Slujba a fos scurta,iar dricul a venit inainte. La sluja,protul a spus ca doar familia sa ramana langa sicriu, asa ca nu am ramas decat noi cele doua familii si prietenul sau cel mai bun cu care era de nedespartit de 27 de ani. Oricum si el facea parte din familie. Credeam ca doar familia mea si nevasta lui il plange, dar iesind de la slujba vad cati oameni sunt indurerati.Au venit oameni in toata tara cu coraone imense de flori. Atat de iubit a fost. Pana acum nu am realizat.
Iesind din capela…vad cati oameni au fost de fapt si cate masini claxoneaza.Toate masinile au poza lui lipita pe geamuri. Atat de dureros …poza aceea era folosita acum cativa ani pentru a arata unei tari intregi “cel mai bun agent”…acum poza desemneaza cel mai bun coleg al lor, mort la varsta de 27 de ani.
E Craciunul.
